Despre filmul lui Mungiu s-a scris foarte mult şi prin ziare şi prin bloguri, aşa că poate o să vă pară plictisitor să vedeţi din nou subiectul, dar eu numai acum l-am văzut. Da, mi-a plăcut. Da, sunt de acord că a meritat premiile. Da, înţeleg că nu a fost nominalizat la Oscar, pentru că epic e un document al unei lumi pe care americanii pur şi simplu nu pot să o înţeleagă.
Aşa cum auzisem 4,3,2 reconstituie perfect epoca din metal preţios: bişniţa cu săpunuri, şampoane şi sprayuri, cu hoteluri pe care le cheamă "Tineretului", cu Kent - mirobolant ciubuc, cu două studente disperate să scape de o sarcină şi cu băbaţi care cred că pentru femei e la fel de uşor să aducă pe lume copii ca pentru berze.
Aşa cum nu auzisem 4,3,2 este un film organic. Este povestea a două tipuri de trăiri: durerea fizică şi frica, în manieră feminină.
Prima, durerea fizică, începe de la o simplă greaţă de femeie gravidă, continuă cu iritaţia unui act sexual silit, usturimea unui tub dezinfectat cu spirt introdus în vagin, înţepătura în uter şi se transformă într-o stare generală de rău. Aici povestea durerii se întrerupe, dar revine cu o urmă a apogeului ei: apatia cu care un avorton care este abandonat pe gresia din baie. Apoi urmează însănătoşirea treptată: un somn adânc, grija pentru un avorton care trebuie îngropat asemeni unui creştin, foamea, tăcerea şi uitarea.
A doua trăire, frica, începe de la o simplă luptă de supravieţuire: temeri meschine că lucruri vitale precum un şampon bun, un bilet de autobuz, o cameră de hotel, un medic pentru un chiuretaj nu pot fi obţinute. Temerile sunt conştientizare abia atunci când, sub presiunea unui şantaj emoţional, Otlia este silită să îşi lase prietena singură la hotel. Frica pare că ajunge la punctul maxim în căutarea unui loc pentru a arunca avortonul. Spaima însă nu dispare, ci continuă la aceeaşi intensitate, dar devine inutilă prin deducţii greşite şi se doreşte sfârşită asemeni durerii, prin tăcere şi uitare.
Centrul ecranului, pe tot parcursul filmului, este uman, cald, respiră, are puls. Backgroundul este inuman, gri, insensibil (blocuri mizerabile, Dacii rable, străzi pline de gropi, hoteluri lipsite de confort şi o masă festivă cu glume de neînţeles). Indivizii sunt nişte autişti prin excelenţă: exceptând personajele principale, relaţiile interumane au la bază schimbul de bunuri şi servicii de strictă necesitate, sub presiunea unui continuu şantaj emoţional, care nu se numeşte publicitate.
Ceea ce m-a uimit la filmul ăsta e faptul că a fost scris şi regizat de un bărbat. 4,3,2 redă foarte bine, fără patetism şi fără pilde nu doar o anumită parte a istoriei, dar şi trăirile unor femei, care sunt aceleaşi, indiferent de timpuri, loc geografic sau educaţie. Tăcerea şi uitarea sunt specifice perioadei comuniste, însă manifestările fizice ale spaimei şi durerii anumitor părţi ale corpului sunt aceleaşi pentru toate femeile. Dacă acest lucru l-ar fi înţeles americanii cu siguranţă i-ar fi dat Oscar-ul lui Cristian Mungiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu